Hohotele lui Alibec, căderea nervoasă a atacantului prăbușit pe banca de rezerve după schimbarea din minutul 69, într-un moment în care echipa lui se îndrepta inexorabil spre calificarea în primăvara Europa League, arată, în esență, două lucruri.
Mai întâi că, în România, între ceea ce vor de la fotbal suporterii, pe de o parte, și ce vor cei din interiorul acestei industrii nu mai există decât o legătură indirectă.
Glorie, glorie, glorie
Suporterii rămân, la fel ca și acum 100 de ani, atașați ideii de glorie, performanță, valoare, trofee. Vor spectacol, vor goluri, vor driblinguri, vor idoli și vor să cânte meciuri de legendă ale echipei lor. Totul, absolut totul, se subordonează acestor scopuri, și nimic nu justifică un rabat de la ele. Dacă, prin gloria sportivă și prin performanțele obținute, echipa lor va realiza și o rețetă financiară bună, dacă jucătorii se vor transfera la un club mare (obligatoriu, însă, nu unul rival din țară!), atunci lucrurile vor fi cu atât mai bune. Acestea sunt, însă, pentru fani, fie obiective colaterale, fie mijloace prin care echipa lor iubită își poate atinge mai ușor scopul final, cel al gloriei sportive. Banii în plus în conturile clubului înseamnă aducerea unor fotbaliști mai buni, care vor crește performanțele. Și tot așa.
Bani, bani, bani
Fotbaliștii și patronii văd bani. Alibec nu era în formă și, în mod normal, Dică l-ar fi titularizat pe Gnohere cu Beer Sheva. Dar veneau impresarii la meci și, atunci, omul care se împrumută de la FCSB a mers în vestiar, și-a cerut scuze de la „Bizon” și l-a informat pe antrenor că în teren va intra Alibec. Asta e, tată, importanți sunt banii! Vreau să vând!
Alibec a jucat, cu israelienii, la fel cum a făcut-o în ultima perioadă. Aproape 70 de minute, a fost neinspirat, tensionat, a ales soluțiile greșite, n-a nimerit poarta. În final, huiduit de galerie, s-a prăbușit sub povara propriilor așteptări. Impresarii din tribună l-au putut remarca doar la gesturile largi cu care își manifesta nemulțumirea față de coechipieri. Și, poate, la reluările de pe micul ecran: un munte de om plângând ca un copil, cu fața îngropată într-un prosop. Era 1-1, meciul curgea spre calificare, Alibec era în pragul unei performanțe împreună cu echipa sa și, totuși, el plângea de nervi.
De ce? Pentru că nu i-a ieșit jocul. Pentru că impresarii veniți pentru el l-au văzut, de fapt, pe Niță, cu intervențiile lui miraculoase, pe Budescu și pasele sale inventate, pe Teixeira și dibăcia lui. Dar, stai, unul e portar, altul e plinuț, celălalt are 36 de ani. Niciunul nu e vandabil. OK, OK, ne-am calificat, e bine că mai vin niște bani, dar uite că a ieșit în evidență cine nu trebuia… Pentru Alibec, seara calificării este una tristă. Transferul așteptat, salariul mare, plecarea în străinătate s-ar putea să mai aștepte.
Ce mai unește azi cele două tabere clar distincte, cea a suporterilor și cealaltă, a lucrătorilor din industria fotbalistică? Paradoxal, tot banii și performanțele. Doar că prioritățile sunt inversate. În timp ce primii consideră banii mijlocul prin care echipa lor va ajunge mai repede la trofee, ceilalți – dimpotrivă – văd în trofee mijlocul de a ajunge mai repede la bani mai mulți.
Diferența asta de viziune face ca, uneori, fotbaliștii să plângă atunci când echipa lor face performanță.
Momentul potrivit n-a venit încă pentru Alibec
A doua chestiune legată de lacrimile lui Alibec: acest jucător foarte talentat, un fotbalist dăruit de natură cu tot ceea ce i-ar trebui pentru a ajunge un mare atacant, a arătat că încă nu este pregătit să plece într-o nouă aventură în străinătate. Se tot spune despre Alibec că e sensibil, că trebuie să știi cum să-l iei, că nu dă randament în orice condiții. Joi a jucat sub presiune. Știa că vin impresarii, știa că patronul a intervenit să-l titularizeze, știa că se cer bani mulți pe el. Își dorea foarte mult să prindă a doua șansă în străinătate, ca o revanșă personală pentru momentul Inter Milano, ratat copilărește.
Și Alibec n-a rezistat. E bine, până la urmă, pentru el: nu are rezistența psihică să ducă un moment greu. Aici, i se iartă. Până la urmă, e de-al nostru, am mai văzut fotbaliști-copii, fiecare generație are sensibilii ei. În altă parte, s-ar putea ca izbucnirile astea să fie privite altfel.
P.S.1 Mihai Mironică și Ion Alexandru, comentatorii Pro TV ai partidei FC FCSB – Hapoel Beer Sheva, nu au pronunțat niciodată, pe durata întregului meci, numele propriei formații. Numele FCSB a fost înlocuit cu o multitudine de expresii. Cea mai des folosită dintre ele, „echipa lui Dică”. Dar n-au lipsit nici „echipa noastră”, „gazdele”, „roș-albaștrii”, „liderul Ligii 1”, „vicecampioana României”. După pauză, probabil uzați de această constrângere, cei doi au „scăpat” de două ori „Steaua” și de patru ori „steliști”.
P.S.2 În urmă cu câteva zile, CNA a amendat Pro TV cu 10.000 de lei pentru că a difuzat un clip publicitar în care FCSB era numită „Steaua”. E posibil ca felul de a comenta al lui Mironică și Alexandru să fie o formă de frondă după această sancțiune. Dar, în același timp, s-a ajuns la situația în care, în ziua calificării în primăvara europeană, FCSB să devină o echipă fără nume.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER